www.carmeltani.ro

ADVENTUL

Timp de har şi de binecuvântare în aşteptarea

Domnului nostru Isus Cristos

            Adevăratele origini ale adventului nu sunt clare iar informaţiile pe care le avem sunt puţine. Apoi trebuie să deosebim elementele de tip ascetic şi cele de tip liturgic ce le caracteriazează: un advent ca timp de pregătire la Crăciun şi un advent care celebrează venirea glorioasă a lui Cristos (adventul escatologic).

Adventul este un timp liturgic tipic al occidentului; orientul are doar o scurtă pregătire de căteva zile înainte de Crăciun.

            Avem informaţii despre Advent încă din secolul al IV-lea. Acest timp era caracterizat fie din punct de vedere al pregătirii la Crăciun, fie din punct de vedere escatologic. Asupra semnificaţiei originare s-a discutat mult în trecut; cine dorea să accentueze doar aspectul escatologic, cine cel de pregătire la Crăciun. Reforma liturgică de după Vatican al II-lea a dorit să le menţină pe amăndouă.

Structura liturgică a Advetului

4 Duminici împărţite în două perioade:

            - de la prima duminică de advent pănă la data de 16 decembrie. Este pus în evidenţă în mod mai deosebit adventul escatologic şi îndreaptă sufletele credincioşilor către aşteptarea venirii glorioase a lui Cristos;

            - de la data de 17 decembrie şi pănă pe 24 decembrie fie la Liturghie cât şi la liturgia orelor, toate textele ne orientează în mod direct la pregătirea Crăciunului. În cest timp liturgic sunt puse în evidenţă trei figuri biblice caracteristice ale adventului: profetul Isaia, Ioan Botezătorul şi Maria.

            O tradiţie foarte veche şi comună la creştini a dorit citirea în această perioadă a cărţii profetului Isaia pentru că în el, mai mult decăt în alţi profeţi, se găseşte un ecou al marii speranţe ce a confortat poporul ales în timpul secolelor dure şi decisive ale istoriei sale. Paginile cele mai semnificative ale cărţii lui Isaia sunt proclamate în timpul adventului şi constituie un anunţ de speranţă veşnică pentru oamenii tuturor timpurilor.

            Ioan Botezătorul este ultimul dintre profeţi şi rezumează în persoana şi cuvântul său toată istoria precedentă în momentul în care ea începe să se realizeze. El întruchipează bine spiritul adventului. Este semnul intervenirii lui Dumnezeu în favoarea poporului Său; ca şi precursor al lui Mesia, el are misiunea de a pregăti calea Domnului, de a oferi poporului Istraielit „cunoaşterea mântuirii” şi în mod deosebit, de a-l indica pe Cristos fiind deja prezent în mijlocul poporului său.

            Adventul este şi timpul liturgic în care se pune în evindenţă relaţia şi cooperarea Maicii Domnului la misterul răscumpărării. Acesta se întămplă din interiorul celebrării şi nu ca o suprapunere sau o adăugare din motiv devoţional.

            În textele liturgiei adventului, putem să spunem cu cuvintele constituţiei Lumen Gentium al Conciliului Vatican al II-lea, că Maria „este prima între cei umili şi săraci, care cu încredere aşteaptă să primească mântuirea Domnului”.

            Adventul deci, ne aminteşte şi de divina materinitate a Mariei. Fiul lui Dumnezeu nu coboară din cer cu un corp adult, creat direct de mâna lui Dumnezeu, ci intră în lume ca „născut din femeie”, salvănd lumea, în acest fel, din interiorul lui. Maria este cea care, în misterul adventului şi al întrupării, uneşte Salvatorul cu umanitatea.

            Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, ce se celebrează la începutul adventului (8 decembrie), nu este o paranteză sau o ruptură a unităţii acestui timp liturgic, dar ea face parte din mister. Maria Neprihănită este prototipul umanităţii mântuite. În Ea, după cum cântă şi Prefacerea solemnităţii, Dumnezeu „a pecetluit începutul bisericii, mireasa lui Cristos fără pată, strălucitoare în frumuseţe”.

Spiritualitatea Adventului

            Comunitatea creştină, prin liturgia adventului, este chemată să trăiască expresiile esenţiale ale vieţii evanghelice: aşteptarea vigilentă şi bucuroasă, speranţa, şi convertirea.

            Dimensiunea aşteptării caracterizează biserica şi pe creştin deoarece Dumnezeul revelaţiei este şi Dumnezeul promisiuni care în Cristos a arătat toată fidelitatea sa omului. În timpul adventului biserica nu recită partea evreilor care îl aşteptau pe Mesia cel promis, dar ea trăieşte aşteptarea Israelului la nivele şi realitàţi mult mai profunde care se concentrează în persoana lui Cristos. „Acum vedem ca într-o oglindă, dar va veni ziua cănd vom vedea faţă în faţă” (1Cor. 13,12). Biserica trăieşte această aşteaptare în vigilenţă şi bucurie. „Maranatha: Vino, Doamne Isuse!” (Ap. 22,17.20).

            Adventul, ca o consecinţă a aşteptări, îl celebrează pe Dumnezeul speranţei, şi trăieşte bucuria speranţei. Cântecul ce-l caracterizează, chiar din prima duminică, este cel al psalmului 24: „Către tine, Doamne, înalţ sufletul meu, Dumnezeul meu, mă încred în tine; să nu fiu dat de ruşine, ca să nu râdă de mine duşmanii mei. Toţi cei care se încred în tine nu vor fi făcuţi de ruşine” Venirea lui Cristos între oameni cere o convertire continuă; noutatea evangheliei este că Ea este o lumină care cere o trezire decisă şi sigură din somnul adănc. Timpul adventului, în mod deosebit prin predicarea Botezătorului, este o chemare la convertire pentru a pregăti calea Domnului şi a-l primi pe cel care vine. Adventul, în final, ne educă la o trăire asemenea săracilor lui YHWH, milostivi, umili, disponibili şi pe care Isus i-a proclamat fericiţi.