www.carmeltani.ro

Preacucernici parinti, confrati întru preotie, iubite persoane consacrate, dragi si iubiti credinciosi, cinstitorii Maicii Domnului de pe Muntele Carmel. 

            Pe muntele Carmel, pe la sfârşitul secolului al XII-lea începutul secolului al XIII-lea, un grup de pelerini şi cruciaţi veniţi din Europa în ţara sfântă, au decis să-şi consacre viaţa în slujirea lui Dumnezeu pe muntele Carmel trăind în austeritate, în ascultarea cunvântului lui Dumnezeu şi în rugăciune. Erau eremiţi care pe parcursul timpului au descoperit bogăţia comunităţii de aceea au început să se roage împreună, să celebreze sf. Liturghie împreună, să mănânce împreună şi aşa au format o comunitate eremitică. Au ales un prior care să îi îndrume în drumul spiritual către Cristos. Această persoană nu este mai presus de ceilalţi. Cuvântul prior înseamna primul dintre egali.

Această comunitate de fraţi eremiţi cer Patriarhului Ierusalimului sf. Albert o regulă de viaţă care să reflecte ceea ce fac şi sunt. Sf. Albert le scrie o Regulă simplă dar  concreta care reflectă nu numai viaţa acestor eremiţi dar reflectă Evanghelia lui Cristos. Chiar dacă în Regulă nu este nici o referinţă la Maica Domnului, eremiţii carmelitani de la începutul experienţei lor au avut-o pe Maria ca patroană a locului iar pe sf. Ilie ca tată spiritual. Muntele Carmel evocă nu numai o tradiţie a vieţii profetului Ilie dar în aceşti eremiţi era prezent spiritul profetului, zelul celui care a apărat adevărata credinţă în Dumnezeul unic şi adevărat împotriva profeţilor zeului Baal.

Dar să revenim la figura mariană a eremiţilor.

Pe la jumătatea secolului al XIII Ţara Sfântă este ocupată de păgâni iar aceşti eremiţi sunt obligaţi să emigreze în Europa. Cu ei au purtat imaginea Sf. Fecioare Maria cu pruncul Isus. Maria i-a călăuzit pe aceşti fraţi ori de câte ori au apelat la Ea.

În Europa sau stabilit mai întâi în Italia, Franţa şi Anglia, apoi în alte ţări.

Au fost neoviţi să-şi schimbe stilul de viaţă. Muntele Carmel nu mai era o realitate ci o amitire. Dar de acest munte au fost şi sunt mereu legaţi nu numai sentimental dar în mod deosebit spiritual.

         In 1247 Papa Inocenţiu al IV aproba definitiv Regula făcând unele modificări pentru a permite carmelitanilor să trăiască după carisma carmelitană nu ca pe Muntele Carmel în singurătate contemplând, citind şi ascultând cunvântul lui Dumnezeu, dar în marile oraşe europene rămânănd contemplativi în mijlocul poporului lui Dumnezeu devenind dintr-un ordin eremitic un ordin mendicant asemenea ordinul franciscan, dominican, chemandu-se Ordinul Fratilor Sf. Fecioare Maria de pe Muntele Carmel.

Mulţi pe atunci au crezut că poate este o trădare a propriei rădăcini spirituale şi a carismei carmelitane de la început. De aceea au început să aibă mai puţină încredere în viitor şi să piardă încrederea în ocrotirea Maici Domnului. Dar Maica Domnului a confirmat că ceea ce fac şi ceea ce sunt este dupa planul lui Dumnezeu.

Şi tradiţia spune cum Sf. Simon Stock, generalul ordinului în anul 1251 se ruga Maicii Domnului cu aceste cuvinte care au devenit emblema Ordinul carmelitan: Floarea carmelului, o mlădiţă înflorită, splendoarea cerului doar tu eşti fecioară şi mamă. Mamă prea buna, veşnic Neprihănită ocroteşte-i pe fiii tăi, Steaua mării. Maica Domnului a apărut sf. Simon Stock promiţând ca va proteja Ordinul pentru totdeauna iar ca semn al protejării materne a dăruit scapularul spunând: „Acesta este privilegiul pe care îl conced ţie, carmelitanilor şi tuturor celor care îmi sunt devotaţi: toţi cei care vor murii cu acest scapular nu vor vedea iadul”.

Până în secolul al XV această promisiune era legată de aşa numitul „Privilegiul Sabatin” în care se spune că Maica Domnului va proteja pe toţi, cei care poartă scapularul, de flăcările iadului şi îi  va elibera din purgator în prima sâmbătă  după moarte.

Această tradiţie şi devoţiunea sf. Scapular s-au răspândit în toată Biserica şi datorită faptului că Magisterul Bisericii a încurajat răspândirea ei.

Chiar Papa Ioan Paul al II lea, într-un measaj adresat Ordinului Carmelitan pe 24 martie 2001 a spus printre altele: „Si eu port, de mult timp, pe inima mea Scapularul”

Dar ce înseamnă a purta Scapularul?

Oare ne gândim că o simplă  pânză  pe care este imprimata imaginea Maicii Domnului ne va salva de iad fără ca noi să facem nimica?

A îmbrăca Scapularul înseamnă a ne îmbrăca cu virtuţile Maicii Domnului; înseamnă a trăii dupa exemplul Sfinte Fecioare ascultând Cuvântul lui Dumnezeu şi punându-l în practică.

Înseamnă a fi fiii Mariei după exemplul lui Cristos care s-a supus ei ca fiu dar rămânănd totodata Dumnezeu, deci ascultător de Dumnezeu Tatăl.

Înseamnă a-l urma pe Cristos nu numai în experienţele vieţii unde ne simţim bine şi ne place, dar a-l urma şi pe Calvar, să stăm sub crucea lui Cristos, să-i fim alături aşa cum Maria a fost alături de el în momentele grele ale suferinţei. Şi astăzi Cristos este răstignit şi suferă în persoanele bolnave, bătrâne, sărace şi în toţi aceia care îşi duc zilnic crucea vieţii în suferinţă, poate fără o rază de fericire si de speranta. Maica Domnului este aproape de ei, dar noi unde suntem?

A purta Scapularul înseamnă a trăi în rugăciune, mereu în relaţie cu Dumnezeu aşa cum a fost Maria. Rugăciunea nu este doar cuvinte recitate dar este o relaţie de la inimă la inimă cu Dumnezeu, este un schimb de iubire, este un mod de a ne trăi viaţa de zi cu zi.

Înseamnă a avea răbdarea pe care Maria a avut-o în a înţelege planurile lui Dumnezeu, a întelege misterul care se revela în Ea iar Ea, în simplitatea ei, se încredinţa Domnului cu rabdare şi umilinţă.

Maria a vut nevoie de timp şi har pentru a fi aşa cum Dumnezeu a voit-o. Ea a fost mereu ascultătoarea Cuvântului lui Dumnezeu de aceea ea este Maică a lui Dumnezeu şi Maica noastră.

Acesta înseamnă a purta Scapularul, deci înseamnă a fii sfinţi asemenea Mariei. Doar imitând virtuţile Ei vom trăim întru totul după voinţa lui Dumnezeu şi cu siguranţă viata noastră va fi binecuvântată.

Iubiţi credincioşi, suntem aici la Luncani, la casa Maicii Domnului. Poate nu suntem aşa cum Dumnezeu ar vrea sa fim dar dacă avem bunăvoinţa, Harul Lui va fi în noi iar noi, urmând exemplul Sfintei Fecioare, vom merge spre Muntele cel Sfânt care este Cristos Domnul, după cum zice o veche rugaciune carmelitană.

Suntem în grădina Maicii Domnului şi respiram parfumul sfinţeniei. Acest parfum trebuie să-l răspândim şi noi în lume, în familiile noastre, în relaţiile dintre soţ si soţie, dintre părinţi şi fii, între rude şi prieteni, oriunde suntem noi trebuie să demonstrăm prin cuvânt şi faptă că suntem adevăraţi creştini, că Scapularul Maicii Domnului pe care il purtăm nu este doar o simplă pânză dar este mărturia vieţii noastre sfinte.

Maica Domnului are braţele deschise şi vrea să împartă fiecaruia dintre noi harurile de care avem nevoie.

Să o rugăm aşa cum primi eremiţi pe Muntele Carmel au rugat-o, aşa cum fraţii carmelitani şi cinstitorii Maicii Domnului de pe muntele Carmel au invocat-o dea lungul istoriei şi pana în ziua de azi:

Floarea Carmelului,

Mlădiţă înflorită,

Splendoarea cerului

doar tu eşti Fecioară şi Mamă.

Maică prebună,

veşnic neprihănită,

mereu ocroteşte-i pe fiii tăi,

o Steaua mării.