www.carmeltani.ro
Menu principale:
Sfânta Tereza a Pruncului Isus
Tereza de Lisieux şi iubirea faţă de aproapele
Traducere, sr. Cristina Budău, carmelitană
Introducere
Cu trei luni înainte de "a intra în viaţă", aşa cum spunea ea, vorbind despre moartea sa, deja cu sănătatea foarte zdruncinată, Tereza primeşte, din partea Maicii superioare, ordinul să continue autobiografia sa. Tereza începe să redacteze manuscrisele C, care reaminteau viaţa sa în Carmel, rămase întrerupte, deoarece nu a mai avut puterea să continue.
Foarte istovită de o tusă persistentă, este dusă pe un cărucior în grădină, unde celelalte surori munceau. Mâinile sale tremurânde caută ultimele sale amintiri. În timp ce se concentrează, pentru a-şi aminti şi a redacta amintirile sale, Tereza este întreruptă continuu de surori, care nu-şi imaginează situaţia ei clinică, şi o presează cu amabilitate. Maicii Ines a lui Isus, care se minunează de amabilitatea sa senină cu care le ascultă de fiecare dată, Tereza îi spunea: "Scriu asupra dragostei fraterne. Trebuie practicată. Oh, dragostea fraternă este totul pe pământ; îl iubim pe Dumnezeu în măsura în care o practicăm". Şi adăuga: "Ca să pot exprima gândurile mele, am nevoie să fiu asemenea păsării singuratice: şi asta mi se întâmplă rar. Când mă gândesc să iau pixul, iată o bună soră care trece pe lângă mine cu furca în spate. Se gândeşte că mă mai iau schimbând două cuvinte cu mine. Fân, raţe, cucoşi, vizita doctorului, totul e pus împreună; ca să spun adevărul nu durează mult, dar faptul e că există mai mult decât o bună soră miloasă şi dintr-o dată o altă soră ocupată cu întoarcerea fânului îmi pune flori pe genunchi, gândind poate că îmi inspiră idei poetice. Nu ştiu dacă am reuşit să scriu zece rânduri fără să fiu deranjată. Acest lucru nu ar trebui să mă amuze, nici să mă distreze, oricum din iubire faţă de Bunul Dumnezeu şi faţă de surori mă străduiesc să par mulţumită şi mai ales să fiu".
Tereza a ajuns repede să înţeleagă că iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele sunt două feţe ale aceleiaşi medalii. Pentru Tereza, Dumnezeul lui Isus Cristos este acela care a venit nu pentru a judeca, nici pentru a condamna, dar pentru a salva, necruţând propriul său Fiu.
Ea a înţeles ce înseamnă: "Prin moartea sa pe cruce se împlineşte acea întoarcere a lui Dumnezeu împotriva sieşi în care El se dăruieşte pentru a ridica omul şi a-l salva - iubire, aceasta, în forma sa cea mai radicală".
În aceasta consistă raţiunea iubirii, deschizând drumul său de a trăi şi a iubi. În sacrificiul răscumpărător al lui Cristos, care uneşte cerul şi pământul, şi, în El, toţi oamenii, iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele se reduc la acelaşi lucru. Iubirea devine unicul criteriu pentru a judeca valoarea sau adevărul unei vieţi omeneşti. Isus se confundă mai ales cu cei mai săraci. "Iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele se contopesc împreună: în cel mai mic îl întâlnim pe Cristos însuşi şi în Isus îl întâlnim pe Dumnezeu".
1. Iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit
La începutul Manuscriselor C, Tereza scrie: "Acest an, preaiubită Maică, bunul Dumnezeu mi-a dat harul să înţeleg ce este dragostea. Mă străduiam mai ales să-l iubesc pe Dumnezeu şi chiar iubindu-l am înţeles că iubirea nu trebuia să se manifeste doar prin cuvinte, (...). La ultima cină, când ştie că inima ucenicilor săi arde de iubire mai arzătoare pentru El, care de-abia li s-a dăruit în misterul inefabil al Euharistiei, acest dulce Mântuitor vrea să dăruiască o poruncă nouă. Le spune cu o dragoste de nedescris: "Vă dau o poruncă nouă, să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit eu pe voi. Toţi vor şti că sunteţi ucenicii mei de aici: dacă vă veţi iubi unii pe alţii".
Tereza nu a făcut nici un studiu despre relaţiile umane, relaţiile interpersonale, sau dinamică de grup, dar ea găseşte răspuns în orice situaţie, în izvorul iubirii lui Dumnezeu. Credinţa tradusă în opere, aşa cum ea însăşi aminteşte în practicile sale zilnice. Este convinsă că, practicând iubirea în relaţiile sale cu persoanele, se va transforma în imaginea lui Isus. Pentru ea, expresia concretă a iubirii lui Dumnezeu este iubirea concretă, ce trece prin cele mai dificile şi complexe situaţii. Adică, înseamnă să ştii să convieţuieşti în pace cu persoane dificile, fără a ceda tentaţiei de a le îndepărta. Şi măsura iubirii, este iubirea lui Isus. De aceea, cuvântul "a înţelege" este repetat de 14 ori în 14 pagini. A iubi aşa cum el ne-a iubit, înseamnă a trăi dimensiunea iubirii fraterne, fără a ţine cont de afinităţi, simpatii, rang înalt sau persoane virtuoase. Se întreabă cum a fost prima comunitate a lui Isus, cum i-a iubit Isus pe discipolii săi: "Ah, nu erau calităţile naturale care puteau să-l atragă: între ei şi El era o distanţă infinită. El era ştiinţa, Înţelepciunea Veşnică; ei erau sărmani pescari ignoranţi şi plini de gânduri pământeşti. Şi totuşi, Isus îi numeşte prietenii săi, fraţii săi, vrea să-i vadă domnind cu El în împărăţia Tatălui".
Când Tereza scrie ultimul său manuscris, era deja abandonată în braţele lui Isus cu o încredere totală, parcursese deja drumul său de eliberare, împăcându-se cu sine, asumându-şi limitele, descoperind că Dumnezeul lui Isus Cristos este milostivire şi compasiune. Astfel ea parcurge cadrul primei comunităţi şi a celor succesive. Isus nu face diferenţe pentru a construi echipa sa. El i-a chemat şi i-a acceptat în diversitatea lor. Maestrul nu se preocupă de calităţile umane ale apostolilor. Îi iubeşte aşa cum sunt, le cere doar să creadă în El.
Meditaţia cuvântului lui Dumnezeu este o ocazie pentru a-şi revedea viaţa: "meditând aceste cuvinte ale lui Isus, am înţeles cât de imperfectă era iubirea mea faţă de surori: mi-am dat seama că nu le iubeam cum le iubeşte bunul Dumnezeu. Ah, acum înţeleg că dragostea perfectă consistă în a suporta defectele celuilalt, în a nu se mira de slăbiciunile lor, în a fi edificaţi de cele mai mici acte de virtute pe care le practică, dar mai ales am înţeles, că dragostea nu trebuie să rămână nicidecum ascunsă în adâncul inimii".
Pentru Tereza, dragostea nu trebuie să se reducă doar la nivel de sentimente. Iubirea trebuie să arate gesturi concrete, gesturi care trebuie să meargă dincolo de gânduri şi sentimente. Şi Tereza continuă: "Ştii bine că nu voi putea niciodată să-mi iubesc surorile cum le iubeşti Tu, dacă tu însuţi, nu le-ai iubi prin mine". Tereza înţelege pedagogia lui Dumnezeu, care ajută şi transformă ceea ce este mai puţin perfect. Tereza are această profundă convingere: plecând de la Evanghelie, este necesar să iubim, aşa cum el, Isus, a iubit."Voinţa ta este să iubeşti în mine pe toţi aceia pe care îmi porunceşti să-i iubesc".
2. A transforma răul în bine.
Tereza a reuşit să scape de obstacolul limitelor celuilalt, astfel încât acestea să nu împiedice uniunea persoanelor care trăiau cu ea. Este posibil să construieşti comuniunea, chiar şi cu diferenţe. Limitele celorlalţi, la care se referă, nu sunt altceva decât limitele firii. Deficienţele se pot transforma în creştere, chiar în mod comunitar: "Vreau, Maica mea, să citez un exemplu care cred că o să te facă să surâzi. În timpul unei bronşite ale tale, o dimineaţă, am venit pe vârful picioarelor la tine să-ţi restitui cheile de la grilajul pentru împărtăşanie, deoarece eram sacristana. De fapt nu îmi părea deloc rău să am ocazia să te văd, dimpotrivă eram foarte bucuroasă, dar eram foarte atentă să nu se vadă acest lucru; o soră, însufleţită de o râvnă sfântă şi care ţinea mult la mine, văzăndu-mă intrând la tine, Maică, s-a gândit că te-aş fi trezit şi a încercat să-mi ia cheile; dar eu eram prea şireată ca să i le dau şi să cedez la drepturile mele. I-am spus, în modul cel mai gentil posibil că îmi doream la fel ca şi ea să nu te trezesc şi că era treaba mea să restitui cheile. Acum înţeleg că ar fi fost mult mai perfect să cedez în faţa acelei surori, tănâră ce-i drept, totuşi mai în vărstă decât mine. Atunci nu înţelegeam, de aceea, voind cu orice preţ să intru prin spatele ei, deşi împingea uşa ca să mă împiedice să trec, foarte repede s-a întâmplat ceea ce temeam: zgomotul pe care îl făceam te-a trezit... Atunci, Maică, totul a căzut asupra mea: săraca soră căreia i-am opus rezistenţă a început să facă un întreg discurs a cărui idee era aceasta: Este sora Tereza a lui Isus care a făcut zgomot...cât este de antipatică...etc. Eu care simţeam exact contrariul, îmi venea să mă apăr; din fericire mi-a venit o idee strălucită mi-am spus că oricum dacă încercam să mă justific nu mi-aş fi putut păstra sufletul în pace; simţeam şi că nu aveam destulă virtute ca să mă las acuzată fără să spun nimic; ultima mea ancoră de salvare era deci fuga. Spus şi făcut, am plecat pe furiş, lăsând ca sora să continue discursul său care se asemăna cu blestemele lui Camillo asupra Romei. Nu era nici un merit în toate acestea, dar cred că e mai bine să nu te expui la luptă atunci când pierderea este sigură".
Atitudinea agresivă se traduce în indispoziţie comunitară, când întâlneşte rezistenţă. Este suficient ca cele două părţi să-şi însuşească acelaşi ton, pentru a crea o dispoziţie proastă în întreaga comunitate. Dacă atitudinea nu întâlneşte rezistenţă, totul se termină aşa. Şi este un bine.
Exemplul de blândeţe posedă o dinamică incredibilă. Răspunsul agresiv creează mereu indispoziţie în întreaga comunitate. Situaţia ar putea degenera: cuvintele însuşesc un limbaj dur şi provocator, tonalitatea dialogului degenerează şi ambientul devine greoi. Cum se poate pune capăt acestei situaţii? În plus, ambientul rupe posibilitatea relaţionării, favorizează izolamentul, inhibă deschiderea reciprocă, şi prevalează interesele personale. Această situaţie, pentru spiritul religios, constituie o situaţie de păcat, este negarea valorilor. Dacă iubirea implică o atitudine primitoare, diviziunea merge în direcţia opusă. Persoana matură, pregătită să trăiască în comunitate, se relaţionează bine cu ceilalţi, este o prezenţă benefică în ambient, are inima deschisă şi ştie să ia asupra sa greutatea celorlalţi.
Comunitatea pune mereu în evidenţă limitele fiecăruia şi exige o purificare continuă de afecte şi atitudini. Tocmai în această ţesătură continuă de relaţii că Tereza a Pruncului Isus se diferenţiază prin umilinţa sa şi modul său simplu şi practic de a iubi.
Iubirea sa ştie să se traducă în gesturi simple de primire, de fraternitate şi de iertare.
3. A nu judeca pentru a nu condamna
Tereza ştie cât este de greu să stabileşti limita între libertate şi absenţa sa, pentru un om. Cât de dificil este să individuezi motivele care duc la acţiune; de aceea este foarte atentă să asculte de porunca lui Dumnezeu: nu judecaţi şi nu condamnaţi. Ea caută mereu să fie binevoitoare cu toţi, dând mereu o judecată favorabilă. Iată experienţa sa.
"Am făcut o mică experienţă care mi-a demonstrat că nu trebuie să judecăm. Era în timpul unei recreaţii; am auzit sunând de două ori, era semn că trebuia deschisă poarta mare a muncitorilor pentru ca să fie aduse trunchiuri de copaci pentru iesle. Recreaţia nu era prea veselă, deoarece nu erai prezentă, Maică preaiubită, de aceea mă gândeam că dacă mă trimiteau s-o însoţesc pe sora de la uşă, aş fi fost foarte bucuroasă. Maica vicară mi-a spus de fapt ca să merg eu, sau sora care era lângă mine. Imediat încep să-mi dezleg şorţul, dar destul de lent în aşa fel încât colega mea să o facă înaintea mea: de fapt mă gândeam să-i fac pe plac lăsând-o să meargă ea. Sora care înlocuia economa ne privea răzând şi, văzând că m-am ridicat ultima, mi-a spus: Ah, ştiam eu că nu ai fi fost tu cea care să câştigi o perlă pentru coroana ta; erai prea lentă... Cu siguranţă toată comunitatea s-a gândit că m-am comportat după natura mea şi nu aş putea să spun cât de mult bine mi-a făcut sufletului un lucru atât de mic şi m-a făcut indulgentă faţă de slăbiciunile celorlalţi".
Conştiinţa şi sensibilitatea Terezei în privinţa dragostei faţă de aproapele ajunge până la punctul că mărturisteşte surorii sale Celina spunând că o mică bună acţiune, datorită limitei fizice a unei persoane epuizate de boală şi suferinţa morală, ar fi putut să fie eroism şi să răscumpere alte acţiuni care păreau neglijenţă: "Îmi spunea des că trebuie să judecăm mereu pe ceilalţi cu dragoste; ceea ce pare neglijenţă, poate să fie eroism în ochii lui Dumnezeu. O persoană bolnavă, cu dureri de cap şi cu sufletul rănit, care face jumătate din munca sa, face mai mult decât o alta, perfectă cu trupul şi cu sufletul, care face munca cu perfecţiune. De aceea, modul nostru de a judeca trebuie să fie, în toate, favorabil aproapelui. Trebuie să gândim mereu bine şi să iertăm mereu. Şi, dacă nici un motiv nu ar fi justificabil, ar mai fi cazul să spunem: Această persoană a greşit fără să vrea; şi, dacă eu am mijloace mai bune pentru a judeca, e un motiv în plus pentru a o scuza. Şi trebuie să mă umilesc, pentru că am judecat în mod sever".
În fiecare dintre noi, limitele fizice pot crea o criză de identitate, cu posibilitatea de a nu se accepta şi, în consecinţă, începe o traumă. Din acest motiv, se deschide o problemă gravă în comunitate. Ne închidem în noi înşine, şi este destul de greu să ne ajute comunitatea.
Prin urmare, este dificil să descoperim esenţialul şi să trăim comuniunea. Mai mult, se poate ajunge la situaţii, în care singura soluţie este iubirea. Într-un asemenea caz, Tereza ne povesteşte un act de dragoste întâmplat în timpul noviciatului: "Era în perioada în care sora Sf. Petru încă mai putea să meargă în cor şi la sala de mese. O soră trebuia să o însoţească la sala de mese. Mă costa mult să mă ofer pentru acest mic serviciu, deoarece ştiam că nu era uşor să o mulţumesc pe săraca soră Sf. Petru, care suferea atât de mult că nu-i plăcea să schimbe însoţitoarea.
În fiecare seară, când o vedeam pe sora Sf. Petru scuturând clepsidra, ştiam ceea ce vroia să spună: să mergem. Este incredibil cât de mult mă costa să mă ridic; mai ales la început, totuşi, o făceam imediat, şi apoi începea o întreagă ceremonie. Era necesar s-o însoţesc pe sărmana infermă sprijinind-o de cintură, lucru pe care îl făceam cu cea mai mare delicateţe; dar, dacă se întâmpla să facă un pas strâmb, i se părea că nu aş tine-o bine şi că putea să cadă. "Ah, Dumnezeul meu, exclama- mergi prea repede, o să mă lovesc!" Dacă încercam să merg mai încet: "Dar nu mă însoţeşti. Nu simt mâna ta, nu mă ţii, voi cădea. Ah, ştiam că eşti prea tănâră ca să mă însoţeşti". În sfârşit, ajungeam la sala de mese. Rămâneam astfel, liberă. Cu mâinile deformate, ea pregătea, aşa cum putea, pâinea în farfurie. Am înţeles imediat şi, noaptea, o lăsam doar după ce i-am dedicat şi acest mic serviciu. Deoarece nu mi-l ceruse, a rămas foarte emoţionată şi a fost pentru acest gest, pe care nu mi-l ceruse, că am câştigat afecţiunea sa. Mai ales, după ce îi feliam pâinea, o lăsam cu zâmbetul cel mai frumos".
Tereza suporta cu răbdare şi comentariile neplăcute care se făceau pe seama sa, scuzând cu sinceritate pe cine le făcea. Sora Maria a Sfintei Inimi va relata, mai târziu, sentimentele Terezei. În loc să o judece cu severitate pe sora sa, era înţelegătoare datorită stării sale nevrotice. Şi spunea: "Dacă aţi ştii cum trebuie să o iertăm, câtă atenţie merită. Nu este vina ei dacă este aşa. Este asemenea unui ceas care are nevoie să fie învârtit la fiecare sfert de oră. Cât este de necesar să practicăm dragostea cu aproapele".
Dar nu i-a fost mereu uşor să practice caritatea şi să iasă învingătoare. Tereza foloseşte o terminologie militară, precum: război, luptă, victorie. Nici măcar nu îi erau simpatice toate surorile sale, aşa cum ea afirmă: "Este în comunitate o soră care are talentul să-mi displacă în toate: modul său, cuvintele sale, caracterul său mi se păreau foarte neplăcute; şi totuşi este o religioasă sfântă care trebuie să-i placă mult bunului Dumnezeu. Mi-am spus că dragostea nu trebuia să consiste în sentimente, dar în opere, de aceea m-am angajat să fac pentru această soră ceea ce aş fi făcut pentru persoana pe care o iubesc cel mai mult. De fiecare dată când o întâlneam mă rugam pentru ea bunului Dumnezeu, oferindu-i toate virtuţile şi meritele sale. Simţeam cu adevărat că acest lucru îi plăcea lui Isus, deoarece nu este un artist căruia să nu-i placă să primească laude pentru operele sale; şi Isus, Artistul sufletelor, este fericit când nu ne oprim la exterioritate, dar penetrăm până la sanctuarul intim pe care El şi l-a ales ca locuinţă şi admirăm frumuseţea sa. Nu mă opream doar la a mă ruga mult pentru sora mea, care îmi provoca atâtea lupte: mă străduiam să-i fac toate favorurile posibile şi, când eram tentată să-i răspund în mod neplăcut, mă limitam să-i fac zâmbetul meu cel mai gentil şi mă străduiam să schimb discuţia, deoarece scrie în Imitaţiunea lui Cristos:'e mai bine să laşi pe fiecare în propia idee decât să se nască o neînţelegere".
4. A demonstra iubirea
"O comunitate religioasă este compusă mai mult din suflete decât din chipuri" unde devenim fraţi şi surori. Acest lucru vrea să spună că, nu suntem fraţi şi surori, pentru motivul că aparţinem aceluiaşi grup şi că primim acest titlu cu profesiunea religioasă. Astfel, viaţa de comunitate nu este un grup de persoane care se supun orariilor, mănâncă acelaşi lucru, au momente comune de odihnă şi de rugăciune. Mai mult decât a sta împreună, spiritualitatea unui grup ar trebui să creeze relaţii personale profunde, din care să nască viaţa de comuniune.Totuşi, există comunităţi, unde indivizii trăiesc ani de-a rândul fără să se cunoască, convieţuiesc fără să se iubească şi mor fără să se plângă. Viaţa religioasă trebuie să conducă persoanele la mult mai mult. Trebuie să-i facă pe religioşi să-şi asume angajamentul de a creşte împreună, deschişi şi disponibili să se accepte unii pe alţii, să se ajute şi să se lase ajutaţi.
Tereza a înţeles imediat că dragostea nu trebuie să se bazeze pe sentimente dar pe fapte, şi efortul său nu a fost inutil, deoarece ea însăşi recunoaşte rezultatul: "Deseori apoi, când nu eram în recreaţie, având unele raporturi de oficiu cu această soră, când luptele mele erau prea violente, fugeam asemenea unui dezertor. Precum ea ignora în mod absolut ceea ce simţeam faţă de ea, niciodată nu a presupus motivele comportamentului meu şi este convinsă că îmi este simpatic caracterul său. Într-o zi, în timpul recreaţiei mi-a spus cu o expresie bucuroasă cam aceste cuvinte: Sora Tereza a Pruncului Isus, ce te atrage atât de mult la mine, că de fiecare dată că mă priveşti te văd zâmbind? Ah, ceea ce mă atrăgea era Isus ascuns în adâncul sufletului său, Isus care face să fie dulce ceea ce este amar!...I-am răspuns că zâmbeam deoarece eram bucuroasă să o văd".
Prin intermediul acestor gesturi de bunătate, de afecţiune şi de iertare că duhul Tatălui creează în noi aceleaşi sentimente ale Fiului, făcându-ne miniştrii milostivirii sale. Tereza este convinsă că locul pe care Dumnezeu i l-a încredinţat este Carmelul şi, este exact acolo, prin contactul zilnic cu surorile că va dobândi sfinţenia; comunitatea va fi pentru ea calea cu care Tatăl va modela treptat în ea imaginea Fiului. Ştie şi faptul că vor fi membrii acesteia cei care vor construi comunitatea. Nu este posibil să fugi de această realitate: este necesar să te rogi şi să munceşti: "Cu siguranţă, La Carmel nu se întâlnesc duşmani, dar în fond există simpatii, ne simţim atraşi spre o soră, în timp ce o alta te-ar împinge să schimbi direcţia ca să eviţi să o întâlneşti; astfel, fără nici măcar să ştii, devine un subiect de persecuţie. Ei bine, Isus îmi spune că pe această soră trebuie să o iubesc, că trebuie să mă rog pentru ea, chiar şi atunci când comportamentul său m-ar face să cred că nu mă iubeşte: "Dacă îi iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Şi păcătoşii fac la fel. Şi nu ajunge să iubeşti, trebuie să demonstrezi".
De aceea, iubirea adevărată este rodul efortului, şi, de multe ori, înseamnă să înnoţi împotriva curentului. Iubirea adevărată este supranaturală, nu este instinctivă, dar factivă, pură, dezinteresată: "Da, o simt, când sunt caritatevolă, este doar Isus care lucrează în mine; cu cât sunt mai unită cu El, cu atât mai mult iubesc toate surorile. Când vreau să crească în mine această iubire, mai ales când diavolul încearcă să-mi pună în faţa ochilor sufletului defectele uneia sau a alteia dintre surorile care îmi sunt mai puţin simpatice, mă grăbesc să caut virtuţile sale, dorinţele sale bune; îmi spun că, dacă am văzut-o căzând o dată, poate foarte bine să fi ieşit învingătoare de multe ori dar se ascunde din umilnţă, şi că până şi ceea ce mie mi se pare o greşeală poate să fie foarte bine un act de virtute din cauza intenţiei".
5. A nu exclude niciodată pe nimeni din dialog
Relaţia cu Dumnezeu şi cu fraţii se pune ca centru al vieţii apostolice şi constituie instrumentul propovăduirii. Nu se poate exclude niciunul din această vestire, chiar dacă este vorba de elemente dificile. De aceea, trebuie să ne dispunem în a accepta şi a ierta. Nu trebuie să ne gândim niciodată la dificultăţi de nedepăşit. Trebuie să ne iubim cu umilinţă pentru a ajunge la toţi, niciunul exclus; cuvântul trebuie să pătrundă şi în grupurile cele mai închise, care sunt şi cele mai importante.Umilinţa exige mereu primul pas: important este să se dialogheze. În astfel de momente, este indispensabilă convingerea că şi ei simt nevoia de a comunica cu alţii.
Pe acest teren, Tereza observă comunitatea sa. "Am observat că surorile mai sfinte sunt şi cele mai iubite: căutăm conversaţia cu ele, le facem favoruri fără să ni le ceară; (...). În schimb, sufletele imperfecte nu sunt nicidecum căutate: sigur, în privinţa lor ne menţinem în limitele bunei educaţii religioase, dar din frică să nu le spunem lor vreun cuvânt mai nepotrivit, evităm compania lor. Spunând sufletele imperfecte, nu vreau să vorbesc doar de imperfecţiuni spirituale, deoarece şi cele mai sfinte vor fi perfecte doar în Cer; mă refer la lipsa de judecată, de educaţie, de susceptibilitatea anumitor caractere, toate aceste lucruri care nu fac viaţa prea plăcută.
Iată concluzia pe care o fac: în recreaţie, în timpul liber, trebuie să caut compania surorilor care îmi sunt mai puţin simpatice, să împlinesc lângă aceste suflete rănite oficiul bunului samaritean. Un cuvânt, un surâs gentil, deseori sunt suficiente pentru a readuce seninătatea într-un suflet trist; dar nu este nicidecum acesta scopul pentru care vreau să practic caritatea, pentru că aş fi imediat descurajată: un cuvânt pe care l-aş fi spus cu intenţia cea mai bună ar putea să fie interpretat cu totul invers. De aceea, pentru a nu pierde timp, vreau să fiu gentilă cu toate (şi în mod particular cu surorile mai puţin gentile) pentru a-l bucura pe Isus şi a răspunde la sfatul pe Care El îl dă în Evanghelie cam în acest mod: "Când faci un banchet nu invita rudele şi prietenii tăi ca, la rândul lor, să nu te invite şi ei şi tu să ai răsplata. Ce banchet ar putea să ofere o carmelitană surorilor sale, dacă nu un banchet spiritual compus din caritate amabilă şi bucuroasă?".
6. Dragostea şi căutarea adevărului
Dragostea, înţeleasă de Tereza, nu înseamnă să laşi să treacă totul. Tereza notează anumite experienţe personale, cum ar fi ajutorul dat surorilor, corectarea fraternă.
Primul îndemn al Terezei este foarte evident: atenţia sa a fost către sora Marta a lui Isus, care lăsa se se vadă o afecţiune exagerată faţă de stareţă. Acest caz era foarte delicat, era o colegă de noviciat. Intervenţia putea să aibă efect contrar la ceea ce se dorea; putea să o expună şi pe stareţa Maica M. de Gonzaga. Spune Tereza: " Ziua următoare, în timpul rugăciunii de mulţumire, l-am implorat pe Bunul Dumnezeu să-mi pună pe buze cuvinte dulci şi convingătoare sau mai bine să vorbească El însuşi pentru mine. Isus a ascultat rugăciunea mea, a permis ca rezultatul să umple pe deplin speranţa mea. Când a sosit ceasul în care decisesem să ne întâlnim, săraca surioară a aruncat ochii asupra mea şi a văzut că nu mai eram aceeaşi; s-a aşezat lângă mine înroşindu-se; şi eu, sprijinind capul său pe inima mea, i-am spus cu vocea înlăcrimată tot ceea ce gândeam despre ea, dar cu expresii atât de dulci, arătându-i o afecţiune atât de mare că imediat lacrimile sale s-au unit cu ale mele. A recunoscut cu multă umilinţă că tot ceea ce spuneam era adevărat, mi-a promis că începe o viaţă nouă şi mi-a cerut ca pe un har să o atenţionez mereu de lipsurile sale.
Îndemnul fratern nu trebuie înţeles ca ceva forţat sau ca o acuză. Trebuie să se vadă ca un gest de stimă. Numai cine este capabil să respecte, poate să-şi asume acest rol de a îndemna.
Sora Marta a lui Isus va spune la proces cuvintele Terezei: "Dacă Maica noastră ar trebui să-şi dea seama că tu ai plâns, şi ar întreba care a fost motivul, poţi spune că am fost eu. Prefer să fiu văzută rău şi să fiu dată afară din mănăstire decât să nu-mi îndeplinesc obligaţia".
Tereza spunea mereu adevărul novicelor sale, surorilor mai în vârstă decât ea, precum şi Maicii Ines, căreia va scrie ultimele sale cuvinte: "Tu faci multe în ascuns, măicuţa mea, am observat deja de multe ori"...
Îndemnul nu este o mică dojană, care se potriveşte la toată lumea; trebuie să coboare până în adâncul persoanei şi să-şi facă efectul. Trebuie să fie sincer din partea cui îl face, trebuie să demonstreze un adevărat interes, o afecţiune genuină, dorinţa ca persoana să poată creşte, o adevărată stimă faţă de persoană şi o mare dragoste fraternă.
Tereza ne dă mărturia unei dragoste adevărate, în scrisoarea pe care o scrie Maicii Maria de Gonzaga, pe 29 iunie 1896. Când a fost realeasă la al şaptelea scrutin, a intuit că multe lucruri erau schimbate, şi că în Comunitate nu mai era climatul perioadei în care fusese stareţă. Este Tereza cea care primeşte toate plângerile, confidenţele şi chiar ameninţările.
Tereza suferă, văzând-o confuză în faţa întregii agitaţii. Prin legenda unui Mieluşel mic mic, Tereza încearcă să o consoleze pe stareţa aflată în dificultate, restabileşte adevărul, şi o ajută să accepte 'crucea care vine din cer şi nu de pe pământ'.
În fiecare dintre noi, în comunităţile noastre, există un bine mic şi fragil, foarte necesar şi indispensabil, care trebuie apărat. Şi trebuie să existe un spaţiu, care să permită acestei sămânţe să încolţească şi să crească. Este un bine foarte preţios, care trebuie să fie îndrăgit de toţi.
Viaţa comunitară există tocmai pentru a afirma toate valorile, care se găsesc în fiecare dintre noi.
Ca şi concluzie
Mai sunt multe aspecte care ar merita să fie luate în considerare în viaţa Terezei de Lisieux. Aceste aspecte necesită mai multă atenţie. Nu pretind să epuizez tema.
Tocmai am prezentat o persoană, care a trăit într-o lume religioasă, cu alte religioase, şi care a devenit gigantă în sfinţenie, trăind în clauzură, mergând pe cărarea dificilă a suferinţei şi a iubirii.
|
Tereza de Lisieux şi iubirea faţă de aproapele
Tereza a reuşit să scape de obstacolul limitelor celuilalt, astfel încât acestea să nu împiedice uniunea persoanelor care trăiau cu ea. Este posibil să construieşti comuniunea, chiar şi cu diferenţe. Limitele celorlalţi, la care se referă, nu sunt altceva decât limitele firii. Deficienţele se pot transforma în creştere, chiar în mod comunitar: "Vreau, Maica mea, să citez un exemplu care cred că o să te facă să surâzi. În timpul unei bronşite ale tale, o dimineaţă, am venit pe vârful picioarelor la tine să-ţi restitui cheile de la grilajul pentru împărtăşanie, deoarece eram sacristana. De fapt nu îmi părea deloc rău să am ocazia să te văd, dimpotrivă eram foarte bucuroasă, dar eram foarte atentă să nu se vadă acest lucru; o soră, însufleţită de o râvnă sfântă şi care ţinea mult la mine, văzăndu-mă intrând la tine, Maică, s-a gândit că te-aş fi trezit şi a încercat să-mi ia cheile; dar eu eram prea şireată ca să i le dau şi să cedez la drepturile mele. I-am spus, în modul cel mai gentil posibil că îmi doream la fel ca şi ea să nu te trezesc şi că era treaba mea să restitui cheile. Acum înţeleg că ar fi fost mult mai perfect să cedez în faţa acelei surori, tănâră ce-i drept, totuşi mai în vărstă decât mine. Atunci nu înţelegeam, de aceea, voind cu orice preţ să intru prin spatele ei, deşi împingea uşa ca să mă împiedice să trec, foarte repede s-a întâmplat ceea ce temeam: zgomotul pe care îl făceam te-a trezit... Atunci, Maică, totul a căzut asupra mea: săraca soră căreia i-am opus rezistenţă a început să facă un întreg discurs a cărui idee era aceasta: Este sora Tereza a lui Isus care a făcut zgomot...cât este de antipatică...etc. Eu care simţeam exact contrariul, îmi venea să mă apăr; din fericire mi-a venit o idee strălucită mi-am spus că oricum dacă încercam să mă justific nu mi-aş fi putut păstra sufletul în pace; simţeam şi că nu aveam destulă virtute ca să mă las acuzată fără să spun nimic; ultima mea ancoră de salvare era deci fuga. Spus şi făcut, am plecat pe furiş, lăsând ca sora să continue discursul său care se asemăna cu blestemele lui Camillo asupra Romei. Nu era nici un merit în toate acestea, dar cred că e mai bine să nu te expui la luptă atunci când pierderea este sigură". Atitudinea agresivă se traduce în indispoziţie comunitară, când întâlneşte rezistenţă. Este suficient ca cele două părţi să-şi însuşească acelaşi ton, pentru a crea o dispoziţie proastă în întreaga comunitate. Dacă atitudinea nu întâlneşte rezistenţă, totul se termină aşa. Şi este un bine. Exemplul de blândeţe posedă o dinamică incredibilă. Răspunsul agresiv creează mereu indispoziţie în întreaga comunitate. Situaţia ar putea degenera: cuvintele însuşesc un limbaj dur şi provocator, tonalitatea dialogului degenerează şi ambientul devine greoi. Cum se poate pune capăt acestei situaţii? În plus, ambientul rupe posibilitatea relaţionării, favorizează izolamentul, inhibă deschiderea reciprocă, şi prevalează interesele personale. Această situaţie, pentru spiritul religios, constituie o situaţie de păcat, este negarea valorilor. Dacă iubirea implică o atitudine primitoare, diviziunea merge în direcţia opusă. Persoana matură, pregătită să trăiască în comunitate, se relaţionează bine cu ceilalţi, este o prezenţă benefică în ambient, are inima deschisă şi ştie să ia asupra sa greutatea celorlalţi. Comunitatea pune mereu în evidenţă limitele fiecăruia şi exige o purificare continuă de afecte şi atitudini. Tocmai în această ţesătură continuă de relaţii că Tereza a Pruncului Isus se diferenţiază prin umilinţa sa şi modul său simplu şi practic de a iubi. Iubirea sa ştie să se traducă în gesturi simple de primire, de fraternitate şi de iertare. >>continua>> |
2. A transforma răul în bine.