www.carmeltani.ro

2      Traume şi super-protecţie, semne ale copilăriei

Tereza se naşte pe 2 ianuarie 1873, când tatăl său împlinea 50 de ani şi mama sa 42. Mama ei avea deja o sănătate şubredă cu o tumoare la sân. Nu a putut să o alăpteze iar Tereza a trebuit să stea o perioadă într-un sat cu Rosa Taille, doica sa. A fost prima despărţire care a influenţat copilăria sa, dar se întoarce în familie după un an.

Manuscrisele autobiografice, dar şi scrisorile Zeliei Guerin către Paolina, conţin informaţii precise asupra copilăriei. "O, mamă, cât de fericită eram la vârsta aceea, începeam să mă bucur de viaţă (...) O! într-adevăr totul îmi surâdea pe pământ, găseam flori la orice pas, iar caracterul meu fericit făcea viaţa plăcută"...

Afirmaţia Terezei asupra primei faze a copilăriei revelează experienţe care au fost premise pentru toate experienţele posterioare, adică, au constituit baza solidă a vieţii sale. Fetiţă fericită, mai ales pentru că a fost o fetiţă iubită. Este un aspect foarte important care a semnat întreaga sa viaţă, cu o bază afectivă sigură, chiar dacă în etapele posterioare nu a fost scutită de traume care puteau să o conducă spre alte destine.

Temperamentul şi caracterul său se revelează pline de vitalitate, sănătoase, deschise la toate noutăţile. O fetiţă care se afecţionează şi corespunde afectelor cu o percepţie acută la ceea ce putea să placă sau nu părinţilor, şi aprobarea lor constituia marea sa recompensă, necesară pentru copii la această vârstă.

La aproximativ patru ani şi jumătate, aşa precum ea însăşi povesteşte, pierde toată vitalitatea şi bucuria, care o recuperează în adolescenţă, în "noaptea de lumină", aşa cum ea însăşi se exprimă: "o nouă perioadă începea pentru sufletul meu, trebuia să trec prin creuzetul încercării şi să sufăr încă din copilărie pentru a fi putea oferită cât mai repede lui Isus. Asemenea florilor de primăvară care încep să încolţească sub zăpadă şi se deschid la primele raze ale Soarelui, şi floricica ale cărei amintiri le scriu a trebuit să traverseze prin iarna încercării"...

Primele sale amintiri înregistrează bucurie cum a fost şi pe patul morţii, în suferinţa asfixiantă, în faţa răului care nu o cruţă şi sufletului său care traversa "noaptea oscură", Tereza abordează adevăratul sens al vieţii: "Viaţa nu este tristă! Este, dimpotrivă, foarte veselă. Dacă tu ai spune: Exilul este trist, eu aş înţelege. Greşim, numind viaţă ceea ce trebuie să se sfârşească. Doar lucrurilor cereşti, ceea ce nu va trebui să moară niciodată, li se va da va acest nume adevărat; şi, din acest motiv, viaţa nu este tristă, dar veselă, foarte veselă!"...

Bucuria de a trăi corespunde naturii specifice a vieţii. A trăi înseamnă a lua de la viaţă tot ceea ce poate ea să ofere ca relaţie pozitivă cu sine, cu persoanele, cu lumea din jur şi cu Dumnezeu. Factorii intra-psihici acţionează procesul de evoluţie şi de maturizare, şi rezultatul depinde de creativitatea şi determinarea persoanei în faţa situaţiilor care necesită luarea de decizii potrivite. Această evoluţie şi maturizare, de multe ori, nu urmează cursul său firesc, condiţionat fiind de factori personali sau ambientali.

Un eveniment marchează copilăria Terezei, blocând procesul său de maturizare psiho-afectivă. "Este necesar să vă spun, Maică, după moartea mamei, caracterul meu vesel se schimbă complet. Eu, atât de  vioaie, atât de expansivă, am devenit timidă şi dulce, excesiv de sensibilă. Era de ajuns o privire ca să izbucnesc în lacrimi". Aşa cum ea însăşi spune, după acest eveniment, viaţa sa s-a transformat într-un adevărat chin. Bucuria copilăriei se pierde total şi ea se deprimă, se închide complet în ea, chiar şi în faţa familiarilor, nereuşind să elaboreze această pierdere importantă a mamei mai ales din cauza vârstei, când mai avea nevoie de afecţiunea şi atenţiile materne.

În acceaşi zi a înmormântării mamei, o alege pe Paulina ca a doua mamă. Tereza se aruncă în braţele Paulinei, exclamând: "Mama mea va fi Paulina". Paulina devine din acest moment idealul său şi confidenta sa, judecătoarea şi călăuza ei spirituală. Proiectează şi în tatăl său dorinţa de a avea o mamă, şi simte necesitatea de a fi recunoscută de el, într-o situaţie de dependenţă totală. "Nu putea să se gândească şi să se teamă că tatăl ar fi putut să moară".

Tereza povesteşte atenţiile tatălui său şi ale surorilor sale pentru a o proteja în diferite moduri, pentru ca nici o informaţie externă să fi putut să o conducă să aibă o auto-concepţie iluzorie, până la punctul  că toate observaţiile proveneau din propria familie şi de ea dependeau în mod total aprobarea sau negarea: "Erai foarte atentă, Maică iubită, să nu laşi aproape de mine nimic care ar fi putut să  tulbure inocenţa mea, în a lăsa să aud cuvinte care ar fi putut să stimuleze vanitatea în inima mea"...Atenţia sa era îndreptată pe deplin la exemplele părinţilor şi surorilor sale, iar auto-stima sa o duceau să-şi dorească acest lucru: "Îmi amintesc că, în timpul unei plimbări pe plajă, un domn şi o doamnă mă priveau în timp ce alergam veselă în jurul tatei şi, apropiindu-se, l-au întrebat dacă eram copilul său şi au spus că eram foarte drăguţă. Tata le-a răspuns ca da, dar am observat că le-a făcut semn să nu-mi facă complimente...Era prima dată când auzeam că sunt drăguţă, mi-a făcut mare plăcere, pentru că nu mă gândeam"...

Momentul de a lărgi relaţiile sale, de a se deschide lumii, de a se relaţiona cu persoane diferite, este momentul cel mai dureros pentru Tereza: "Eu aveam 8 ani şi jumătate când Leonia a ieşit din pensiune şi eu am înlocuit-o la Mănăstire. Cei cinci ani petrecuţi acolo au fost cei mai trişti din viaţa mea"... Tereza se află pentru prima dată într-un grup de necunoscuţi. Acolo nu este regina, favorita cu toate atenţiile îndreptate spre ea. Ea nu este centrul atenţiilor şi al afectelor, devenind obiect de diferenţe şi preferinţe. "Cu natura mea timidă şi delicată, nu ştiam să mă apăr şi mă mulţumeam să plâng fără să spun nimic. Nu eram destul de virtuoasă pentru a mă ridica deasupra acestor fleacuri ale vieţii şi inima mea săracă suferea mult!"

Absenţa unei atitudini mai energice a tatălui, sentimentul de vină pe care îl trăieşte şi rigoarea excesivă a Mariei, sora sa, fac dificilă dezvoltarea integrală a personalităţii sale. Prezintă, prin urmare, o întărziere afectivă datorită regresului cauzat de pierderea mamei şi necompensat de  educaţia de  care avea nevoie la vârsta sa. Din punct de vedere afectiv, comportamentul său nu corespundea vârstei cronologice, nesimţindu-se sigură decât în mijlocul familiei.

Traumatismul pierderii mamei sale încă din copilărie se redeschide cu pierderea Paulinei, a doua sa mamă, care intră în Carmel. Nesuportând acest fapt, Tereza se îmbolnăvăşte, cu toate manifestările de nevroză şi se eliberează doar atunci când Fecioara Maria îi surâde: "Deoarece nu găsea nici un ajutor pe pământ, şi săraca Tereză s-a adresat Mamei sale cereşti; a rugat-o din toată inima sa să aibă, în sfârşit, milă de ea...Dintr-o dată Fecioara îmi păru frumoasă, atât de frumoasă că nu mai văzusem niciodată atâta frumuseţe: chipul său exprima o bunătate şi o tandreţe inefabilă, dar ceea ce m-a pătruns până în adâncul sufletului a fost "surâsul fermecător al Fecioarei". Tereza este vindecată! Da, floricica începea să renască la viaţă, până la punctul că cinci mai târziu îmbobocea pe muntele roditor al Carmelului".