www.carmeltani.ro

       3. Stăpânire de sine, depăşirea nevrozei

În viaţă, problemele sunt depăşite profitând de oportunităţile oferite de circumstanţe. Multe persoane nu reuşesc să rupă cercul vicios în care se află, fără nici un progres în dezvoltarea lor umană, pentru că devin prizoniere ale experienţelor negative şi traumatice. Biografiile marilor personalităţi descriu capacitatea pe care aceştia o aveau, întreprinzând adevărate lupte pentru a învinge, pentru a depăşi obstacole şi dificultăţi, a îmbunătăţi propria viaţă şi a lăsa o ereditate pentru generaţiile viitoare.  Avem exemplele multor persoane care nu au reuşit să dezvolte darurile primite, pentru că se "închideau" dominate de dinamica creată de ele înseşi, poate într-o formă inconştientă în faţa obstacolelor, nereuşind să-şi asume şi să-şi trăiască propria libertate în numele binelui.

Este necesară luarea unei decizii în faţa circumstanţelor care determină începerea procesului, deoarece, viaţa este o succesiune de luare de decizii. Este necesar să se facă primul pas, pentru ca alţi paşi să se facă în mod natural: "pe această cale, dificultatea se află la primul pas". Aici, întră în joc harul lui Dumnezeu şi libertatea persoanei care determină sau nu procesul, adică, libertatea de a fi atenţi la primele intuiţii sau lumini şi a le urma, sau a nu le da importanţa necesară, lăsându-le la o parte. Aşa s-a întâmplat cu Tereza, care povesteşte acest fapt ca pe o "mică minune": "Eram cu adevărat insuportabilă pentru sensibilitatea mea excesivă. Dacă mi se întâmpla să fac, involuntar o mică neplăcere unei persone pe care o iubeam, în loc să mă înving şi să nu plâng, lucru care mărea greşeala mea în loc să o micşoreze, plângeam ca Magdalena şi, când începeam să mă consolez pentru acest lucru, plângeam pentru că am plâns(...) Toate judecăţile erau inutile şi nu reuşeam să mă corectez de acest defect urât". Tereza este foarte conştientă de mişcările care traversează intimitatea sa şi luptă pentru a se depăşi. Aceste atitudini într-o copilă cum este ea, indică ceva extraordinar care era în gestaţie înlăuntrul său, prin harul lui Dumnezeu.

A fost cu exactitate în noaptea de Crăciun din 1886, deja adolescentă între vârsta de13 şi 14 ani, când se temea o inundaţie de lacrimi la Tereza în faţa expresiei supărate a tatălui la vederea papucilor Terezei lângă şemineu, aici ea depăşeşte hipersensibilitatea sa. Contrar modului său obişnuit de a reacţiona, în loc să se închidă în sine prin plâns, ea comentează: "Tereza nu mai era aceeaşi. Isus îi transformase inima. După ce mi-am sufocat lacrimile, am coborât repede scările şi, stăpânind bătăile inimii mi-am luat papucii şi, punându-le în faţa tatei, am scos afară cu bucurie toate lucrurile, fericită asemenea unei regine. Şi tata râdea, deveni din nou vesel şi Celina credea că visează...Din fericire, era o dulce realitate! Terezina a regăsit puterea sufletească pe care o pierduse la patru ani şi jumătate şi pe care o va păstra pentru totdeauna". Acest fapt indică o colaborare minunată între libertatea Terezei şi harul lui Dumnezeu care o călăuzeşte.

Harul primit în noaptea de Crăciun reprezintă pentru Tereza semnul iniţial al stăpânirii de sine. Acum este ea protagonista principală a scenariului vieţii şi destinului său. Ea, în sfârşit, reuşeşte să se elibereze de multe condiţionări precum scrupule, susceptibilitate, dependenţă şi nesiguranţă, care făceau dificilă câştigarea identităţii sale personale, singularităţii sale ca o fiinţă unică şi irepetabilă. Ea însăşi se recunoaşte în acest stadiu: "nu ştiu cum mă  linişteam la gândul dulce că voi intra la Carmel, văzând că eram încă în faza copilăriei". Comentează în continuare: "Nu eram decât o copilă, care părea  că nu are altă voinţă decât pe aceea a celorlalţi, încât şi locuitorii din Alençon spuneau că eram slabă de caracter..."

Depăşirea dificultăţilor, ale provocărilor pe care le prezintă viaţa duce la modelarea persoanei din interior, dându-i tărie, încredere şi capacitate de a se arunca mereu mai în faţă. Este aceasta condiţia pentru a depăşi multe alte dificultăţi care se vor prezenta în viaţa Terezei. Tereza este conştientă de acest lucru: "În acea noapte în care El s-a făcut slab şi suferind din iubire faţă de mine, El m-a făcut puternică şi curajoasă. M-a îmbrăcat cu armătura sa şi din acea noapte binecuvântată, nu am mai fost învinsă în nici o bătălie; dimpotrivă am mers din biruinţă în biruinţă şi am început, ca să spun aşa, "o cursă de gigant!..."

Această cursă, însă, a fost rodul  unui efort pe care fiecare schimbare personală o necesită şi a harului lui Dumnezeu care nu a fost zadarnic în ea. Harul presupune natura, de aceea, iubirea pe care Tereza o alimenta  pentru Isus Cristos o împingea la practicarea virtuţilor care, nu mereu a fost uşoară: "La început, fizionomia mea manifesta de multe ori semnul luptei, dar această reacţie a dispărut puţin câte puţin, şi renunţarea a devenit mai uşoară încă din primul moment".

Tereza a perceput că cine ar fi putut să dea o direcţie vieţii sale era ea însăşi. Ea ar fi fost ceea ce ea însăşi ar fi decis să fie. Şi transformarea realizată prin puterea lui Dumnezeu, în noaptea de Crăciun, i-a oferit posibilitatea schimbării dorite: "Este adevărat că doream harul de a avea asupra acţiunilor mele o dominare absolută, de a fi patroana şi nu sclava".