www.carmeltani.ro

5. Decizie şi structurare a personalităţii în credinţă

Este greu să te gândeşti la proiecte permanente, durabile, sau pentru toată viaţa într-o societate în continuă schimbare provocată de evoluţia ştiinţei, a tehnologiei şi a bombardamentului de informaţii care împiedică persoanele să elaboreze o selecţie şi o sinteză. Fragmentarea consegventă şi provizorietatea influienţează în mod determinant în deciziile majorităţii persoanelor. Această realitate necesită din partea tuturor educatorilor şi formatorilor, discernământ şi creativitate, pentru ca plecând de la analiza experienţelor şi a realităţii care îi interpelează să poată găsi strategii care să-i ajute să dea un răspuns exigenţelor actuale. Cum să se recupereze valoarea anumitor practici precum respectul, dăruirea, generozitatea, slujirea gratuită, solidaritatea cu cei mai mici, asceza şi mistica care au fost utile vieţii multor persoane şi care au construit mari personalităţi, într-o societate care promovează egoismul, competiţia şi individualismul. Multe iniţitive contribuie pozitiv la procesul de umanizare ale relaţiilor societăţii şi promovează binele vieţii pentru mulţi.

Referinţa la societatea actuală indică provocări, chiar dacă se constată aceleaşi dificultăţi şi provocări deja în epoca Terezei, fără a exclude comunităţile şi mănăstirile, unde toate contravalorile puteau să obţină spaţiu şi să se personifice. Tereza este exemplu de coerenţă pentru determinarea sa.

Tereza, când a decis opţiunea sa pentru viaţă, a luptat să o câştige şi era conştientă că trebuie să plătească preţul şi că va trebui să-l înfrunte dacă va voi să continue cu fidelitate nu doar faţă de ea, dar faţă de Dumnezeu: "Ceea ce veneam să fac în Carmel, am declarat la picioarele lui Isus-Ostie în examenul care preceda profesiunea mea: am venit să salvez sufletele, şi în mod principal să mă rog pentru preoţi. Când se vrea obţinerea unui scop, este necesar să se aplice mijloacele respective. Isus m-a ajutat să înţeleg că prin intermediul crucii vroia să-mi încredinţeze sufletele, atracţia mea pentru suferinţă creştea. Timp de cinci ani,  acesta a fost drumul meu.

Primii cinci ani de mănăstire a Terezei corespund, exact, celor cinci ani de priorat ale Maicii M.Gonzaga. Tereza, în ciuda tuturor eforturilor de a fi o carte deschisă cu superiorii, nu obţine o relaţie ideală cu Maica M. Gonzaga şi cu atât mai puţin cu maestra de novice: "...Maica noastră, deseori bolnavă, avea prea puţin timp să se ocupe de mine. Ştiu  că ţinea mult la mine şi spunea despre mine tot binele posibil, totuşi, bunul Dumnezeu permitea ca fără ştirea ei, să fie FOARTE SEVERĂ; nu puteam s-o întâlnesc fără să sărut pământul şi la fel şi în momentele rare de direcţiune spirituală pe care le aveam cu ea".

Ceea ce se întâmplă, în mod normal în comportamentul persoanelor este că se reacţionează în mod neproductiv şi negativ în faţa anumitor situaţii şi circumstanţe care ar putea să fie primite în favoarea proprie sau a celorlalţi. În contextul comunitar al Carmelului, Tereza a reuşit să facă o analiză alternativă a situaţiei de descurajare în care se găsea şi a încercat  să dea sens şi semnificaţie fiecărui lucru. Acest lucru l-a făcut. "Când  vrei să atingi un obiectiv este necesar să aplici mijloacele respective". Mijlocul pe care l-a întâlnit a fost exact acela de a primi toată severitatea stareţei sale care o umilea, ca şi cum ar veni din mâinile lui Dumnezeu, să se relaţioneze constructiv cu toate surorile din comunitate, aplicând totul pentru "suflete" şi pentru preoţi. Tereza ştia că orice retragere ar fi implicat alte retrageri. Fugind prima dată de la luptă în faţa dificultăţilor, ar fi devenit mai fragilă pentru a le înfrunta pe celelalte. Ştia foarte bine că justificările pentru a se dezvinovăţi sau pentru a învinui pe cineva, ar fi slăbit obiectivul său de a ajunge la perfecţiune. Scrierile sale relatează situaţii care au ajutat-o mult, dar fără nici o aluzie la cineva care să fi fost piedică sau obstacol pentru a face un pas înainte în itinerarul său. Până şi cele mai dificile situaţii înfruntate de ea, de relaţii cu persoane dificile de caracter, au constituit pentru Tereza, instrumente ale lui Dumnezeu prin care să-i ofere acţiuni de har.

Cei cinci ani la care se referă Tereza sunt şi semnul unei noi faze a vieţii sale. Maica Agnese, Paulina sa, devine stareţa Mănăstirii: "O! Maică! Începând mai ales din ziua aceea binecuvântată a alegerii tale că am zburat pe străzile iubirii... În acea zi, Paulina s-a transformat în Dumnezeul meu cel viu... "Sunt de aşa natură că teama mă face să mă retrag; cu iubirea, nu doar înaintez, dar zbor...". Au fost anii în care Tereza a reuşit să se exprime în picturi, în poezii, în recreaţiile pioase, în descoperirea Căii celei Mici şi mai ales în manuscrisele autobiografice.

Realismul cu care confrunta toate lucrurile a ajutat-o să înfrunte situaţiile cu naturaleţe. Idealul său a devenit clar foarte repede: imitarea lui Isus, să aibă sentimentele lui Isus care, pentru ea însemna practirea virtuţilor pentru a ajunge la sfinţenie. Pentru acest scop, a utilizat Imitaţiunea lui Cristos, operele Sf. Ioan al Crucii şi în ultimii ani, Sfânta Scriptură, mai ales Evangheliile. S-a dedicat cu toată angajarea şi a fost mereu vigilentă pentru ca nimic să nu o îndepărteze de la focalizarea atenţiei sale.

 Se pregătise să nu trăiască din iluzii sau din nostalgie, chiar dacă natura resimţea acest lucru. Aminteşte ceea ce a simţit în minte şi în inimă în timpul călătoriei făcute în pelerinajul la Roma, înainte de intrarea sa în Carmel: Văzând toate aceste frumuseţi, mi se năşteau în inimă gânduri foarte profunde. Mi se părea că deja înţeleg măreţia lui Dumnezeu şi minunile Cerului...Viaţa religioasă îmi apărea exact cea care este, cu obligaţiile sale, cu micile sacrificii făcute în umbră. Înţelegeam cât de uşor este să te închizi în tine, să uiţi scopul sublim al propriei vocaţii şi îmi spuneam: mai târziu, în ceasul încercării, când, prizonieră în Carmel nu voi putea contempla altceva decât micul colţ de Cer înstelat, îmi voi aminti ceea ce văd astăzi. Acest gând îmi va da curaj, voi uita cu uşurinţă micile şi săracele mele interese, văzând măreţia şi puterea lui Dumnezeu,  singurul pe care vreau să-l iubesc. Nu voi avea ghinionul să mă alipesc de lucruri mici, acum când inima mea a presimţit ceea ce Isus rezervă celor care îl iubesc".

Tereza ştie foarte bine că tendinţa naturală a fiinţelor umane este individualismul, egoismul, comoditatea şi acomodarea. Este foarte posibil să trăieşti în dispersiune, şi în mănăstire, şi să te foloseşti de ea pentru a realiza propriile interese şi a trăi în funcţie de ele. Pentru aceasta, retuşările făcute operei de la început sunt foarte importante pentru o veghere constantă, încercând să anticipezi paşii succesivi, pentru a nu rămâne surprins. Tereza urmează atitudinea fecioarei înţelepte, prevăzând toate situaţiile în mod anticipat. Nu îi scapă pre-rechizitele necesare.

Viaţa sa se face "caritate în acţiune" cum ea însăşi numeşte slujirea şi favorurile date surorilor din comunitatea sa. Totul într-o formă ordinară, zilnică, dar, dând o formă extraordinară prin intensitatea iubirii cu care realiza totul. În timp ce oferea servicii mici, inima sa bătea de mulţumire lui Dumnezeu, experimentând fiori de fericire: Într-o seară de iarnă, făceam ca de obicei micul meu serviciu, era frig, era întuneric...la un moment dat am auzit în depărtare sunetul armonios al unui instrument muzical: atunci mi-am imaginat un salon bine luminat, totul plin de strălucire, fete îmbrăcate elegant care se făceau complimente şi onoruri mondane; apoi privirea mea s-a oprit asupra bolnavei sărace pe care o sprijineam; în loc de o melodie auzeam din când în când gemetele ei, în loc de aur vedeam zidurile mănăstirii noastre austere, luminate atât de slab de o lumină plăpândă. Nu pot să exprim ceea ce s-a întâmplat în sufletul meu, ceea ce ştiu este că Domnul l-a luminat cu razele sale de adevăr, care au depăşit atât de mult strălucirea întunecată a sărbătorilor de pe pământ, că nu-mi venea să cred fericirea pe care o simţeam. Ah! Pentru a mă bucura de o mie de ani de sărbătorile mondane, nu aş fi dat cele zece minute petrecute să împlinesc umila mea slujire de caritate...".

Din dialogul realizat cu sine însăşi provocat de un zgomot extern, Tereza trăieşte momente de extaz, făcând să curgă din fiinţa sa sentimente de gratitudine lui Dumnezeu şi confirmând alegerea sa. Nu ar schimba cele zece minute de acţiune practicate din iubire, pentru o mie de ani de distracţii. Tereza şi-a trăit viaţa concentrată profund asupra ţintei sale.