www.carmeltani.ro

6. A avea aceleaşi sentimente ale lui Isus Cristos

În trecut  se repeta deseori o zicală populară: "Spune-mi cu cine mergi şi-ţi voi spune cine eşti". Verificând unul din punctele Programării Neurolingvistice, cel mai recent curent psihologic, vedem că zicala are rostul său, mai ales că se referă la gândirea care condiţionează libertatea emoţională. Din acest motiv, datoria îndrumătorilor, ca şi a directorilor spirituali este foarte serioasă pentru că se ocupă de gânduri şi de sentimente. Este o referinţă care trebuie păstrată mereu pentru ca să lumineze şi să orienteze viaţa: "Cuvântul lui Cristos să fie cu voi în toată bogăţia sa, astfel încât să vă puteţi instrui şi sfătui unii pe alţii cu toată înţelepciunea".

Filozofii din antichitate spuneau că sentimentele sunt rezultatul gândirii noastre, adică, sunt rezultatul interpretării pe care o facem despre realitate prin intermediul gândurilor. Putem afirma că simţim în funcţie de ce gândim.

Coerenţa cu alegerea făcută, duce la corespunderea la exigenţele înseşi ale alegerii. Astfel, apostolul Paul, în scrisorile sale insistă cu toţi aceia care au ales urmarea lui Isus Cristos: "Dacă aţi înviat cu Cristos, căutaţi lucrurile de sus. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, şi nu la cele de pe pământ".

Noutatea lui Isus Cristos, anunţat de Paul, impune o linie de despărţire între nou şi vechi, între înainte şi după. A intra în noutatea care este Isus înseamnă că nimeni nu poate să rămână cu aceleaşi sentimente trăite anterior. Sau aderă şi se converteşte sau rămâne cu iluzia unei urmări "light" care nu există, aşadar o dulce iluzie. Pentru aceasta insistenţa sa în a avea aceleaşi sentimente ale lui Isus, a trăi după Duhul său. Nu există lege şi nici restricţie dacă se organizează viaţa sub impulsul Spiritului deoarece, liberi de instinctele egoiste care se manifestă în impuritate, libertinaj, idolatrie, vrăjitorie, ură, discordie, gelozie, mânie, rivaliate, despărţire, invidie, beţie şi orgie. Viaţa sub impulsul Duhului este iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoinţă, credinţă, facerea de bine şi stăpânirea de sine. Din acest motiv insistenţa: "Ocupaţi-vă de tot ceea ce este adevărat, nobil, drept, pur, amabil, virtuos sau care într-un fel este vrednic de laudă". Avem, aşadar, criterii prin care să filtrăm gândurile şi sentimentele noastre şi să discernem care rezultate vrem să culegem din orice act al libertăţii noastre. A cultiva gânduri negative despre sine sau altă persoană sau despre ambient vor avea, drept consecinţă sentimente negative, aşa precum din contra, gândurile pozitive vor face să înflorească în intimitate sentimente pozitive.

Tot efortul Terezei în Carmel consistă în a face atenţie la orice situaţie, circumstanţă şi întâlnire cu surorile, pentru a emerge din toate acestea fără a absoarbe încărcătura negativă a acţiunilor şi a judecăţilor şi pentru a nu alimenta sentimente potrivnice binelui pe care ea l-a dorit mereu. Tereza a ajuns să se convingă în profunzime, din experienţă, că sentimentele sale depind doar şi exclusiv de ea. Ea nu atribuie acţiunile şi reacţiile sale nimănui şi confirmă poziţia sa de caritate. Acest lucru l-a făcut când era deja vice maestra de novice: "Când mi se întâmplă să văd o soră făcând o acţiune care mi se pare imperfectă, răsuflu uşurată şi îmi spun: ce fericire! Nu este o novice: nu sunt ţinută să o rechem. Şi apoi, mă străduiesc, imediat să justific sora şi să-i atribui intenţiile bune pe care le are cu siguranţă".

În faţa surorii din comunitate care o incomodează, Tereza abandonează antipatia sa naturală şi alege iubirea. Porunca cea nouă a lui Isus, "iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit şi eu", deja se încarnase în ea. În măsura în care Tereza nu este, este măsura pe care ea o lasă lui Isus să fie în ea, pe care îl iubeşte profund. Caută să iubească nu cu inima Terezei, dar împrumută inima sa pentru ca Isus să iubească persoanele cu intensitatea sa. Aceasta este logica şi practica Terezei pentru toate situaţiile pe care le înfruntă în relaţia sa cu persoanele. Esenţialul iubirii este binele efectiv proporţionat către aproapele, către sine sau faţă de natură, indipendent de propriile sentimente. Este ceea ce Tereza face.

Tereza revelează, în mai multe situaţii asemănătoare, în ce mod ea reuşeşte să trăiască libertatea  sa pentru a obţine pacea: "Ah! Cum îmi inundă pacea sufletul când se ridică deasupra sentimentelor firii!...Ea adună roadele angajării sale, unite cu acţiunea lui Dumnezeu.

În loc de concluzie

.

 Persoana umană este definită ca o fiinţă în relaţie cu sine, cu ceilalţi, cu Dumnezeu şi cu Creatul. Numai persoana umană, creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, poate instaura o relaţie, prin intermediul dialogului, cu Trascendentul.

Viaţa Terezei pare să se fi constituit dintr-un singur moment: dialogul cu sine, cu Dumnezeu, cu aproapele şi cu lumea înconjurătoare. În acest dialog, natura umană rănită şi devenită fragilă din cauza evenimentelor şi a tuturor limitelor, reuşeşte, cu iubire, abandonare şi încredere de copil, în braţele Tatălui, să se transfere în dimensiunea eternităţii, lăsând să se vadă o sinteză armonioasă a Naturii şi a Harului.

Izvoare:

S. Teresa di Gesù Bambino, Opere Complete, Edizioni OCD,1997

Bibliografie:

Six Jean François, La verdadera infância de Teresa de Lisieux, Editorial Herder, Barcelona, 1982; Teresa de Lisieux en El Carmelo, Editorial Herder, Barcelona, 1981

Von Balthasar Hans Urs, Teresa di Lisieux e Elisabetta di Digione, Jaca Book, 1974.